Așezat în sud-estul Țării Românești, Bucureștiul s-a dezvoltat într-un cadru natural și strategic favorabil, în interiorul unei vaste zone păduroase, la contactul dintre pădure și stepă, în apropierea apelor și a marilor drumuri comerciale. Poziția sa, aproape de Dunăre și la intersecția unor importante rute economice și militare, a influențat decisiv evoluția orașului și alegerea sa drept centru politic. Îmbinarea factorilor naturali cu cei economici și strategici explică rolul esențial pe care Bucureștiul l-a dobândit în istoria spațiului românesc. În acest context istoric și urban, Calea Victoriei a devenit artera principală a dezvoltării orașului, concentrând în jurul său instituții, reședințe și simboluri ale modernității.[1]
De la simplă uliță la stradă podită și, ulterior, la arteră modernă, Calea Victoriei este o axă emblematică ce păstrează urmele fiecărei etape din evoluția istorică a Bucureștiului. Momentul fondator al memoriei sale urbane datează din 1692, când, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, drumul care lega Palatul Domnesc din centrul orașului de ansamblul brâncovenesc de la Palatul Mogoșoaia a fost pavat cu bârne de lemn și a primit denumirea de „Podul Mogoșoaiei”. Această titulatură s-a menținut până în octombrie 1878, când, după încheierea Războiului de Independență, trupele victorioase revenite de la Plevna au fost primite cu solemnități pe artera care a devenit, de atunci, „Calea Victoriei”.[2]
Aceasta începea din Piața Senatului și se sfârșea în Piața Victoriei, de unde se continua cu Șoseaua Kiseleff, având o lungime de aproximativ 2.700 m. Din punct de vedere al vechimii, Calea Victoriei se compune din două bucăți: prima și cea mai veche este cea care începe de la Cercul Militar și merge spre Șoseaua Kiseleff. Aceasta era înainte de epoca lui Brâncoveanu în afara orașului și se chema Drumul Brașovului. Porțiunea mai nouă, cuprinsă între Piața Senatului și Cercul Militar, a fost tăiată în 1692 de Constantin Brâncoveanu și a fost o vreme cunoscută sub numele de Ulița Mare spre Sărindar, fiindcă ducea spre locul ocupat azi de Cercul Militar, unde se găsea pe atunci biserica Sărindar.[3]
Începând cu secolul al XVIII-lea, Calea Victoriei s-a afirmat ca o veritabilă coloană vertebrală a orașului, structurată de edificii reprezentative: biserici, reședințe aristocratice impunătoare, instituții publice, sedii administrative, bănci, magazine elegante, hoteluri și restaurante.
Orice analiză din perspectivă arhitecturală sau urbanistică se impune aproape inevitabil la superlativ. Majoritatea reperelor majore ale centrului bucureștean se aliniază de-a lungul acestei artere. Tot aici s-au concentrat numeroase influențe stilistice occidentale, coagulate de-a lungul traseului său sinuos. De asemenea, unele dintre cele mai importante personalități ale arhitecturii românești, alături de arhitecți străini de prestigiu activi în România, și-au lăsat amprenta pe această stradă, devenită o autentică scenă urbană.[4]
Calea Victoriei este o arteră extrem de bogată din punct de vedere arhitectural, de-a lungul său aflându-se numeroase clădiri impozante atât prin aparență, cât și prin trecutul socio-istoric. Printre acestea se află Casa Capșa – epicentrul socializării interbelice, Cercul Militar Național, Ateneul Român, simbol al vieții culturale bucureștene, Palatul Regal, Teatrul Național – locul unde arta se împletește cu cotidianul, Palatul Poștelor, Palatul Casei de Depuneri și Consemnațiuni (CEC) – un important reper al districtului financiar, Palatul Telefoanelor, Hotelul Athénée Palace, Palatul Sturdza.
Arhitectura barocă, predominantă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a evoluat din Renașterea manieristă și s-a remarcat prin bogăția decorativă, dinamism și monumentalitate. Ulterior, acest stil a evoluat spre Rococo, iar mai târziu a cunoscut o ultimă etapă sub forma neo-barocului, înainte de a fi în mare parte eclipsat de apariția neoclasicismului.[5]
Arhitectura neoclasică a apărut ca o încercare a arhitecților formați în școlile de arte de a-și demonstra cunoștințele istorice și capacitatea creativă, readucând în atenție stiluri mai vechi precum cel antic grecesc, romanic, renascentist și chiar elemente baroce.
În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat stilul eclectic, considerat ultimul mare stil al arhitecturii clasice. Arhitecții eclectici foloseau și combinau în mod inovator elemente provenite din mai multe stiluri istorice, îmbinând adesea două sau mai multe influențe arhitecturale într-o singură construcție. Această abordare reflecta dorința de a valorifica întregul bagaj de cunoștințe acumulat din perioadele arhitecturale anterioare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au apărut stilurile moderne decorative, precum Art Nouveau și Art Deco. Art Nouveau, considerat ultimul stil decorativ european și tradus prin „Arta Nouă”, își are originea în moda artistică pariziană și pune accent pe eleganță și pe arta prelucrării metalului, folosită în special în obiecte și elemente decorative sofisticate. Din acesta s-a dezvoltat ulterior Art Deco, varianta americană a stilului, răspândită inițial în orașe precum New York. Acest stil a influențat și arhitectura europeană și a fost asociat cu apariția zgârie-norilor, reprezentând clădiri înalte, cu forme verticale accentuate, terminații ascuțite și numeroase detalii metalice.[6]
[1] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele Mai Vechi Timpuri Până în Zilele Noastre, Editura pentru Literatură, București 1966, pp.15-16.
[2] Ibidem. p.81.
[3] Grigore Ionescu, București, ghid istoric și artistic, Fundația pentru Literatură și Artă ,,Regele Carol II”, pp.9-10.
[4] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele Mai Vechi Timpuri Până în Zilele Noastre, Editura pentru Literatură, București 1966, p.81.
[5] John Summerson, The Classical Language of Arhitecture, p.64.
[6] Ibidem. p.108.